CALEA EUROPEANĂ: ȘASE UȘI, NICIUN RĂSPUNS PE FOND

Dosarul a bătut, una câte una, la toate ușile Europei, iar anexa A.68 păstrează evidența fiecărei bătăi. La 17 septembrie 2024, Parlamentul European înregistra Petiția 1070/2024; două zile mai târziu era depusă plângerea la OLAF (cazul 18907). Au urmat cererea T-328/24 la Tribunalul UE (18 noiembrie 2024) și, în fața tăcerii, cererea formală în temeiul articolului 265 TFUE (1 octombrie 2025).

Ianuarie 2026 a concentrat ceea ce niciun scenarist nu ar îndrăzni să scrie: în ziua de 27, în timp ce titularul dosarului intra într-o sală de operație pentru chirurgie cardiacă, reprezentanții săi înregistrau la OLAF cererea de protecție a avertizorului (cazul 24469). Două zile mai târziu, cererea de măsuri urgente la CEDO primea răspuns chiar în aceeași zi, cu o frază care merită citită încet: cererea «nu a fost supusă unui judecător spre decizie». Era a patra cerere la Strasbourg; toate patru (22595/20, 32438/22, 15094/24, 3459/26) s-au încheiat la fel: inadmisibilitate de judecător unic, fără examinarea fondului.

La 10 martie 2026, Parchetul European și-a declinat competența și a trimis cazul la OLAF — organismul a cărui plângere era, la acel moment, nerezolvată de optsprezece luni. Scrisorile către Președintele CEDO (9 martie) și către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (16 martie) închid, deocamdată, seria: fără răspuns.

Acest reper nu afirmă nimic care să nu se afle în cele treisprezece piese ale anexei. Îi lasă cititorului singura socoteală care contează: șase căi instituționale, optsprezece luni, nicio decizie pe fond. Povestea pe care aceste cincizeci de repere o documentează se oprește, deocamdată, aici: într-un dosar care nu mai denunță doar ce s-a întâmplat la Bilbao și Alicante, ci ce se întâmplă cu cei a căror datorie este să îl examineze.